Drepturile omului și drepturile tale psihologice: de la război la canapeaua din sufragerie
Autor Sorina Brif, psiholog clinician și psihoterapeut sistemic Timp de citire: ~12 minute
Timp de aproape un an, mare parte din viața mea s-a mutat prin gări și autogări, în apartamente improvizate sau în spitale. Nu a fost un proiect planificat, nici o campanie frumos ambalată. Era începutul războiului din Ucraina, iar prin România treceau zeci de mii de oameni care își împachetau viața în câteva plase și plecau îngroziți de la ei de acasă, fără să știe unde ajung. În majoritatea lor, femei, copii, bătrâni și animalele lor.
Am ajutat să fie cazați, am strâns fonduri, am dus oameni la medic, de la boli „de rutină” până la diagnostice foarte grave, am căutat locuri în care să se simtă măcar pentru puțin timp în siguranță, cât să își tragă sufletul. De două dintre aceste suflete mi-a fost imposibil să mă despart. Astfel, Orange și Zlata, două pisici speriate din Odessa, mi-au devenit prietene pe viață. Locuim acum împreună.
Nu m-am simțit nici eroină, nici „salvatoare”, ci parte a unui efort comunitar pe care mulți români l-au făcut la acea vreme. M-am simțit plină de speranță când m-am molipsit de mobilizarea din jur. M-am simțit martor la felul în care ceea ce numim, poate prea abstract, drepturile omului se reduce, în momente de criză, la întrebări foarte simple:
- Ai unde dormi diseară?
- Ți-e frică?
- Ți-e sete?
- Ai la cine să suni dacă ți se face rău?
Atunci mi-a fost foarte clar ceea ce intuiam deja: înainte să fie paragrafe într-o declarație ONU, drepturile omului sunt, de fapt, forme de micro-siguranță.
În terapie, reconstruirea sentimentului de siguranță este adesea primul pas atunci când lucrăm cu anxietate sau traumă. Poți citi mai multe aici despre anxietate și traumă.
Și de aici începe întrebarea importantă pentru viața noastră de zi cu zi: ce legătură au toate astea cu felul în care suntem tratați la muncă, în familie sau în cuplu?
De ce ni se pare, uneori, că „drepturile omului” sunt doar un clișeu
Pentru mulți oameni, expresia „drepturile omului” trezește un automatism: grimase, cinism, saturație, oboseală. De ce?
Pentru că:
- am auzit-o în discursuri politice goale,
- am văzut-o în postări corporatiste făcute „că trebuie”,
- am întâlnit-o în contexte în care nu se schimba, concret, nimic.
Ca orice lucru folosit excesiv, în mod cinic sau pur formal, e normal să ni se pară că și-a pierdut sensul.
Dar aici apare o capcană: faptul că un concept e folosit prost nu înseamnă că e gol.
Dacă aruncăm „drepturile omului” la coș doar pentru că ne enervează cum sună în gura unor lideri sau branduri, nu rămâne un vid neutru. Rămâne bunul plac al celui care are mai multă putere: în stat, în firmă, în familie sau în cuplu.
La nivel psihologic, vedem același mecanism: când cineva folosește cuvinte ca „respect”, „familie”, „loialitate” ca să manipuleze, ca să ne facă rău, ni se face silă. Doar că, dacă renunțăm de tot la ideile din spatele acestor cuvinte, rămânem fără hartă internă. Nu mai știm cum ar trebui să arate o viață și o relație sănătoasă.
De la declarații internaționale la livratorul de Glovo
Când vorbim despre drepturile omului, ne gândim la război, tortură, dictaturi. E corect. Dar există o continuare:
- dreptul de a fi tratat cu demnitate,
- dreptul de a nu fi umilit,
- dreptul de a nu fi discriminat.
Nu există doar în zonele de conflict, ci și în fața ușii tale, în biroul în care intri la 9:00, în aplicația prin care comanzi mâncare.
Livratorul „invizibil”
Gândește-te la un livrator de Glovo, Bolt (sau ce firme ne mai țin pe noi în viață mai nou). Livratorul este, mai nou, un om care nu e privit în ochi, nu e salutat, de multe ori jignit, presat „să se miște mai repede”, tratat ca un feature al aplicației. De atât de multe ori batjocorit.
Nu e un caz de genocid. Dar este o formă repetată de dezumanizare. Îi transmitem, subtil: „tu nu contezi ca persoană, ești doar funcția pe care o ai pentru mine”.
Asta ține tot de drepturile omului. Chiar dacă nu se numește așa, este vorba despre același lucru: dreptul de a fi tratat ca ființă umană, nu ca instrument.
Dreptul de a fi cine ești: „Nu am nimic cu ei, dar…”
Un alt teritoriu în care drepturile omului coboară direct în viața psihică este cel al identității și orientării sexuale.
Membrii comunității gay (și nu numai) aud des:
- „să facă ce vor ei, dar la ei acasă”
- „nu am nimic cu EI, dar…”
- întrebări invazive și dureroase
- comentarii de tipul „fiecare cu boala lui”.
Nu e mereu violență fizică. De cele mai multe ori e o eroziune zilnică a sentimentului de siguranță.
Mesajul subtext: „Ești tolerat, că asta mă face pe mine un om acceptabil, dar nu ești cu adevărat acceptat. NU vreau să te înțeleg. Dacă ți se întâmplă ceva, n-o să fiu chiar de partea ta.”
Asta lovește direct într-un articol nescris, dar foarte important, din „Declarația ta personală de drepturi psihologice”: dreptul de a exista ca tine însuți, fără să trebuiască să te ascunzi sau să joci un rol permanent.
Pentru mulți oameni LGBTQ+, terapia începe exact din acest loc: construirea unui spațiu în care nu trebuie să se ascundă sau să se explice permanent. Aici poți afla mai multe despre terapia afirmativă LGBTQ+.
În familie și în cuplu: dreptul de a spune „nu”
De mici, mulți dintre noi am primit mesaje ca:
- „Nu refuzi familia.”
- „Nu spune ‘nu’ părinților.”
- „Partenerul vine pe primul loc, restul se aranjează.”
- „O relație înseamnă SACRIFICIU.”
Pentru mulți adulți, cele mai dificile limite nu sunt în relațiile romantice, ci în relația cu părinții și familia de origine. Poți citi mai multe aici despre limite și relația cu părinții.
Sacrificiul poate fi sănătos uneori. Problema apare când doar unul se sacrifică, mereu, iar celălalt consideră asta normal.
În terapia de cuplu lucrăm adesea exact cu aceste dinamici: sacrificiu unilateral, lipsa limitelor și conflicte repetitive care îi fac pe oameni să se piardă pe ei înșiși în relație. Vezi cum poate ajuta terapia de cuplu.
Drepturile tale psihologice în familie și în cuplu nu sunt un moft:
- ai dreptul să spui „nu” fără să fii făcut egoist/ă,
- ai dreptul să nu fii jignit/ă sau ironizat/ă în mod repetat,
- ai dreptul să-ți fie respectat timpul, corpul, spațiul personal,
- ai dreptul să nu fii controlat/ă: cu cine vorbești, ce porți, unde mergi.
Nu e egoism să-ți aperi limitele. E igienă psihică.
Există o confuzie frecventă:
„Dacă spun ‘nu’, înseamnă că sunt egoist/ă.”
„Dacă cer respect, fac scandal din nimic.”
Nu, egoismul e altceva.
Când spui:
- „Nu, nu e în regulă să țipi la mine.”
- „Nu, nu vin de fiecare dată când mă chemi, indiferent prin ce trec eu.”
- „Nu, nu e ok să îmi controlezi telefonul.”
nu „strici familia” și nu „distrugi relația”. Încerci să vezi dacă există, de fapt, o relație în care ambele persoane pot fi respectate.
Când încălcarea drepturilor lasă urme: traumă, anxietate, depresie
La nivel psihologic, se poate traduce prin:
- anxietate cronică,
- depresie,
- dificultăți în relații.
Nu e nevoie să fi trăit un război pentru ca sistemul tău nervos să fie în criză.
Uneori, ani întregi de critică, control sau invalidare pot produce același sentiment permanent de alertă și nesiguranță. Aici găsești mai multe despre anxietate, traumă și reglare emoțională.
E suficient să fi trăit ani de zile într-o atmosferă în care: vocea ta nu conta, granițele tale nu existau, ți s-a spus constant, direct sau subtil, că exagerezi.
Ce poți face și cum te poate ajuta un psiholog
Terapia nu schimbă lumea peste noapte. Nu oprește războaie, nu rescrie constituții.
Ce poate face, însă, este să te ajute:
- să pui nume pe ceea ce ai trăit,
- să vezi ce mesaje ai învățat despre tine,
- să construiești, treptat, o hartă internă a drepturilor tale psihologice.
Ca psiholog care lucrează cu traumă, depresie și anxietate, văd foarte des acest fir roșu: oameni care cred că „nu a fost chiar atât de grav”, dar care trăiesc permanent în alertă, cu anxietate, panică sau senzația că nu au voie să ocupe spațiu.
Nu ai nevoie de un „caz extrem” ca să meriți ajutor.
Ai nevoie, în primul rând, să-ți dai voie să iei în serios ce ți se întâmplă.
Dacă, citind acest text despre drepturile omului și despre drepturile tale psihologice, te-ai recunoscut, poate fi un semn important: nu că „ești prea sensibil/ă”, ci că ai trăit prea mult timp peste propriile limite.
Dacă simți că ai nevoie de un spațiu în care să înțelegi mai clar ce ți se întâmplă și să reconstruiești relația cu tine și cu ceilalți, terapia poate fi un început.