Undoing Shame: cum dezvățăm copiii (din noi) de rușinea învățată la școală

Autor Sorina Brif, psiholog clinician și psihoterapeut sistemic · CPR 35118

Scriu rândurile astea pentru adulții din jurul unui copil, adică pentru părinți, pentru profesori, pentru consilierul școlar și pentru profa de psihologie care, teoretic, ar trebui să fie ușa la care se bate atunci când doare. Doar că nu e întotdeauna așa. Scriu acest articol după mai multe discuții cu adulți tineri și mai puțin tineri…..care spun același lucru. 

De ceva vreme am tot avut în fața mea clienți care povestesc lucruri greu de crezut, dar adevărate. O femeie de patruzeci și ceva de ani, calmă și fermă în tot ce spune, mi-a povestit cum a fost pusă în clasa a șasea să se cântărească în fața tuturor, la ora de sport, iar profesorul a citit cifra cu voce tare și a adăugat:  „așa arată cineva care n-are pic de voință”.  Un episod din scoaala de acum peste 30 de ani … veți spune. Lucrurile s-au mai schimbat. Oare? În 2026, un băiat a auzit de la diriginte, cu toată clasa martoră, că degeaba se chinuie, fiindcă tot nu iese nimic de capul lui. Un adolescent a mers la consiliera școlii ca să spună că e hărțuit zilnic și a fost întrebat ce a făcut el de „și-a atras-o”. Niciunul dintre cazurile astea nu e o excepție scoasă din context cât să sune dramatic. Sunt situații obișnuite, iar fiecare a lăsat o urmă pe care în cabinet încercăm să o descoasem fir cu fir.

Rușinea, materia de bază

La noi, la români, rușinea se predă devreme și temeinic, mai întâi acasă. „Ce-o să zică lumea” rămâne prima regulă de conduită în multe familii românești. Copilul e certat ca „să-i fie rușine”, e comparat cu vecinul mai cuminte și e făcut de râs „ca să se învețe minte”. Pleacă apoi la școală, unde nimerește în continuare același curs, ținut însă de alți oameni. Tocmai pentru că prima sursă a rușinii e adesea casa, despre tiparele moștenite în familie și despre limitele care n-au apucat să crească am scris pe larg în zona dedicată relațiilor de familie și limitelor sănătoase.

Școala rămâne, nu în puține locuri, o fabrică de rușine bine unsă. Copilul e pus să stea în picioare lângă bancă, drept pedeapsă publică. Porecla cea mai dureroasă vine uneori chiar de la profesor, nu de la colegi. Tema e corectată cu sarcasm în fața tuturor. Toate astea sunt ritualuri care se repetă zilnic, ani la rând, exact în perioada în care creierul unui omuleț în formare își construiește prima imagine despre sine.

Datele confirmă ce aud în cabinet. Primul studiu național despre bullying în școlile românești, realizat de Salvați Copiii în 2016, arăta că unul din patru copii fusese umilit în fața colegilor. Un studiu mai recent al aceleiași organizații, din 2025, arată că aproape nouă din zece profesori și consilieri școlari recunosc că elevii lor sunt victime ale bullying-ului, iar agresiunea verbală și umilirea apar cel mai des. Datele World Vision România din 2025 merg în aceeași direcție, fiindcă peste jumătate dintre elevi spun că au fost jigniți sau umiliți la școală, iar în mediul rural proporția urcă la nouă din zece.

Bullying-ul nu e „o fază”, e traumă repetată

Aici e lucrul pe care aș vrea să-l metabolizeze orice adult care lucrează cu copii. Multă vreme, bullying-ul a fost tratat ca un rit de trecere, sub eticheta liniștitoare „așa-i între copii, le trece”. Cercetarea recentă spune cu totul altceva, fiindcă tot mai mulți specialiști încadrează victimizarea prin bullying drept o traumă interpersonală repetată, cu efecte care se citesc prin grila traumei complexe (CPTSD). E aceeași familie de fenomene în care intră abuzul cronic, doar că poartă uniformă școlară.

Ce înseamnă asta în practică? Înseamnă că „le trece” e o minciună care ne liniștește pe noi, adulții, fiindcă în realitate rana nu trece, ci se mută înăuntru și așteaptă. Adultul care vine la mine cu atacuri de panică înainte de fiecare prezentare, cu reflexul de a se scuza că respiră și cu o voce internă care îl face praf înaintea oricui altcuiva, e foarte des același copil care stătea cândva în picioare lângă bancă, roșu în obraji, în timp ce clasa râdea. Exact cu aceste urme, adică hipervigilența, rușinea cronică și criticul intern care nu iartă nimic, lucrez în terapia pentru anxietate și traumă.

De ce rușinea se lipește atât de tare

Vă rog să rețineți o distincție, fiindcă de ea atârnă multe. Vinovăția spune „am făcut ceva rău”, deci se referă la o faptă care are margini și care se poate repara. Rușinea spune „sunt ceva rău”, deci atinge însăși persoana, la rădăcină. Un copil certat pentru o greșeală învață ceva util despre faptele lui, în timp ce un copil umilit învață că e defect din construcție. E aceeași scenă în aparență, dar produce două lecții complet diferite.

Janina Fisher, una dintre cele mai respectate voci în domeniul traumei din lume, explică de ce rușinea asta e atât de greu de scos după aceea. Ea o descrie ca pe o strategie de supraviețuire a sistemului nervos. Un copil mic, pus în fața unui adult mare și amenințător, nu are cum să se lupte și nu are unde să fugă, așa că singura opțiune care îi rămâne e supunerea, adică să se facă mic, să tacă și să se predea. Rușinea e exact starea care produce supunerea asta automată, fiindcă înroșirea, privirea coborâtă și dorința de a dispărea sunt răspunsurile unui corp care a calculat că tăcerea îl ține în siguranță.

De aceea nu funcționează îndemnul „hai, nu mai fi așa sensibil”, fiindcă rușinea trăiește în corp, nu în contraargumente. Tot de aceea criticul intern al adultului de mai târziu vorbește, aproape întotdeauna, cu vocea cuiva real, preluată și internalizată. De multe ori e vocea profesoarei, a părintelui sau a colegului. La mulți tineri adulți, rușinea asta veche se îmbracă apoi în haine respectabile și se deghizează în perfecționism și anxietate de performanță, fiindcă omul muncește fără oprire ca să demonstreze, zi de zi, că merită să existe. Despre felul în care arată acest tipar și cum se lucrează cu el am scris în pagina dedicată tinerilor adulți, anxietății de performanță și perfecționismului.

A doua rană: adultul care nu crede

Partea care doare cel mai tare în poveștile pe care le ascult e momentul în care copilul a cerut ajutor și nu l-a primit. Proful a ridicat din umeri. Diriginta a zis „lasă, că ești și tu bun de gură”. Consiliera, la care copilul a venit special ca să spună că e hărțuit, i-a răspuns că exagerează.

Pentru un copil deja rușinat, acest „nu te cred” devine a doua rană, iar ea e de multe ori mai adâncă decât prima. Copilul învață că ceva e în neregulă cu el și că nu merită să fie crezut atunci când doare. Atunci tace, și tace ani, până ajunge în cabinet și spune, cu o uimire aproape copilărească, că nu a mai povestit asta nimănui.

Vă scriu toate astea deloc moralizator. Mulți am făcut ce am putut cu ce am avut, cu propriile răni nevindecate în spate. Costul rămâne însă real, iar pe el îl plătește copilul mult timp după ce sună de ieșire.

Ce putem face, concret

Antidotul rușinii e simplu de numit și greu de practicat, fiindcă se reduce la a fi crezut și a fi văzut.

Un copil agresat care aude de la un adult „te cred” și „nu e vina ta” primește exact contra-mesajul de care are nevoie. Specialiștii în protecția copilului insistă pe un lucru care merită ținut minte: atunci când un copil e rănit, nu trebuie să adăugăm peste suferința lui rușine și vinovăție, fiindcă altfel se închide complet și nu mai vorbește. Întrebarea „ce-ai făcut de ți-a făcut asta?” e fix propoziția care îl trimite în tăcere.

Iar dacă voi, adulții care citiți, vă recunoașteți și pe voi în rândurile astea, în copilul de lângă bancă și în rușinea care încă vă manipulează prezentul pe nesimțite, vreau să știți că ea se poate și dezvăța. Aici e tot sensul expresiei undoing shame, fiindcă rușinea v-a fost predată de cineva și, prin urmare, poate fi desfăcută la loc, strat cu strat. Despre cum arată concret acest drum, în ritmul fiecăruia și într-un loc sigur, am descris pas cu pas felul în care lucrez.

Nu trebuie să fiți la pământ ca să aveți dreptul să cereți ajutor, fiindcă e de ajuns să simțiți că vocea aceea internă a obosit-o de mult pe a voastră.